Growing up 2 big, but never 2 big enough

Manual de afaceri

2008-07-01T15:40:00.001+01:00

Un om de afaceri american statea langa chei, intr - un mic sat mexican de coasta, cand un pescar isi trage barca la mal. In barca erau cativa pesti frumosi. Americanul il felicita pentru pestele prins si il intreaba cat timp i - a luat sa - l pescuiasca.
- Foarte putin, a raspuns mexicanul.
- De ce nu stai mai mult pe mare sa prinzi mai mult peste ? a intrebat atunci americanul.
- Mi - ajunge sa - mi intretin familia, i - a raspuns pescarul.
- Si ce faci in restul timpului ? a vrut sa stie omul de afaceri.
- Dorm pana tarziu, pescuiesc putin, ma joc cu copiii, imi fac siesta impreuna cu nevasta - mea, in fiecare seara ma plimb prin sat, beau un pahar de vin si cant la chitara cu prietenii. Domnule, am o viata plina si sunt foarte ocupat, a incheiat pescarul.
- Uite, il ia peste picior americanul. Am studiat Economia la Harvard si te pot ajuta. Ar trebui sa pescuiesti mai mult si cu banii pe care - i castigi in plus sa-ti cumperi o ba rca mai mare. Cu ceea ce castigi de pe urma barcii mai mari iti poti cumpara cateva barci si mai tarziu chiar o flota de pescuit. In loc sa vinzi pestele prin intermediari, il poti vinde direct la o fabrica, iar mai tarziu iti poti cumpara propria fabrica de prelucrare a pestelui. Ai putea astfel controla produsul, procesarea si distributia. Va trebui sa pleci din sat, sa te muti in Mexico City, apoi la Los Angeles si, mai tarziu, la New York, de unde iti vei conduce afacerea tot mai infloritoare.
- Si cat va dura sa fac toate astea , senor ? intreaba pescarul.
- Vreo 15 - 20 ani, raspunde americanul.
- Si apoi ?
- Apoi vine partea cea mai buna, rase americanul. Iti vinzi afacerea si devii foarte bogat ? ai lua cateva milioane.
- Milioane, senor ? se mira pescarul. Si dupa asta ?
- Dupa asta te retragi din afaceri, te muti intr - un satuc de pescari pe malul oceanului si te scoli tarziu, pescuiesti putin, te joci cu copiii, iti faci siesta impreuna cu sotia, te plimbi seara prin sat, bei un pahar de vin cu prietenii, cantati la chitara...

Peace in Zimbabwe...

2008-04-30T19:03:00.000+01:00

Un personaj interesant in centrul Capitalei...

In fata Teatrului National un om de culoare, imbracat intr-un "cearsaf" verde ,impartea fluturase si aduna semnaturi spunand: " We want peace in Zimbabwe".

Mi-am adus aminte de o stire pe care am scris-o de curand despre Zimbabwe. Cifrele economice de aici sunt parca de domeniul absurdului... 80% din populatia tarii este somera.

In timp ce stateam pe una din bancile din fata teatrului, priveam cu interes la omul care oprea cei cativa tineri din zona rugandu-i sa semneze pentru "peace in Zimbabwe"...

Din tonul rugator al vocii si din modul in care iti explica faptul ca "We don't want war in Zimbabwe", aveai senzatia ca de semnatura ta atarna decizia inceperii unui razboi in Africa.

Dimineatza am dat un pic drumul la tv. Pe National Geographic era un documentar despre... insulele din Africa si despre comorile arheologice pe cae le-ar putea ascunde.

Era un negru care vorbea intr-o engleza ca negrul de ieri de la universitate.
Au negrii un accent specific al limbii engleze foarte interesant.

Mi-am adus aminte de Catalin care e plecat in Rwanda si care mai are 2 luni de stat acolo. Are la avatar poze facute de el cu maimute. Acolo sunt maimutele cum sunt la noi cainii.

Am inceput sa fiu ma interesat de zona aia si pulseaza in mine din ce in mai mult dorinta ca intr-o zi sa calc pe acele pamanturi...

cu un pas inainte

2008-03-30T20:22:00.000+01:00

Ma trezesc dimineatza - ma uit la ceas: 10.30. mmmm! Ce mult am dormit, imi zic.
Deschid calculatorul, intru pe messenger. Ma vede George (care e plecat in Elvetia) si ma intreaba.

Valis cat e ceasul la voi? Eu: 10.40.

G: aoleo
G: sigur?
eu: da
eu: s-a dat cu o ora inainte
G: da, deci esti sigur?
eu: absolut
George trebuia sa ajunga undeva la ora 10. In momentul in care i-am spus cum e treaba cu ora, a intrat in panica pentru ca in conditiile astea era intr-o mare intarizere. A iesit repede de pe mess si a plecat.
Ma duc in bucatarie, ma uit la ceas, arata 9.45. Imi zic: nu am dat ora inainte, desi tin minte ca am facut-o.
Dau telefon la robot: 9.45. Ma enervez!! Imi spun ca nici robotul nu si-a dat ceasul cu o ora inainte. In cealalta camera toate ceasurile aratau acceasi necrutatoare ora: 9.50.
O intreb pe Georgiana! Apoi pe Oana! Ambele imi spun la fel.
Era clar. Eram in eroare. Unde am gresit?
Brusc imi aduc aminte: la ora 21.50 cand mi-am dat ceasul inainte trebuia sa-l fac sa arate 22.50.Pe cand eu in loc de tasta 2 am apasat tasta imediat de langa 2, adica 3. Am vazut eu ca e 23.50 dar nu am mai tinut minte cat fusese intial. Am crezut ca initial fusese 22.50.
O singura tasta apasata gresit m-a tinut in nebunia erorii si a confuziei aproape o ora. Eram cu o ora inainte fata de restul romanilor care isi dadusera ceasul deja cu o ora inainte. Fiind mai cu mot, eu l-am dat, printr-o simpla apasare de tasta, cu 2 ore inainte.
Nu intodeauna sa fii cu un pas inaintea celorlalti e o chestie buna!
Ce ma ingrozeste cel mai tare e ca aceasta apasare gresita de tasta, aceasta infima greseala care a durat o fractiune de secunda, a avut ecou undeva in indepartata Elvetie, unde pe o sosea George se grabeste sa ajunga acolo unde nu intarziase...

Catalin... file din poveste

2008-02-10T08:52:00.000Z

Saptamana asta am avut surpriza sa vorbesc din nou cu Catalin.

Catalin este unul dintre cei mai buni colegi ai mei de generala. Era cel mai inalt din clasa iar eu cel mai mic. Ne-am inteles intotdeauna de minune. Stiam ca nu-i place cartea si de cand am terminat generala nu am mai auzit nimic de el.

Acum doua luni de zile m-am intalnit cu el si mi-a spus ca abia s-a intors din Israel, unde a stat un an jumate lucrand undeva pe aeroportul din Tel Aviv.
S-a facut sudor. A facut o scoala profesionala pe undeva si apoi a inceput sa lucreze. Mama lui era divortata iar el trebuia sa inceapa repede sa produca ceva.

La 20 de ani, Calalin avea deja mai mult de 2 ani de munca. S-a angajat la o firma care ulterior a inceput sa castige contracte importante.

Mi-a spus cu mandrie ca panoul luminos de pe cladirea Generali e facut de el aproape
in intregime. Acuma cand trec pe langa cladirea Generali de la Victoriei si vad panoul cu sigla firmei, imi aduc aminte de el si de cat de mandru era ca e facut de mana lui.

Timpul petrecut in Tel Aviv a fost o adevarata experienta. A venit de acolo cu o gramada de amintiri. Si-a cumparat costum de rabin, a petrecut Pastele acolo, a vorbit cu o gramada de arabi si evrei, fiecare cu povestile lor, fiecare veniti cine stie de pe unde.
Catalin isi aduce aminte cu drag de Israel.

Daca te uiti la el, cu cercelul ala in ureche si inalt cum e, te sperii de el. Dar omul e ok. Se bucura cand ma vede si eu ma bucur cand il vad. Desi ne vedem rar. Face o gramada de dezacorduri cand vorbeste, dar e o adevarata placere sa-l ascult cum imi povesteste.

Cand ne-am intalnit in iarna mi-a cerut numarul de telefon. Intr-o noapte m-a sunat si mi-a spus ca l-a parasit "nevasta" cu care a stat un an de zile. "Profesore, ce fac? Nu pot sa mai ma opresc din baut din cauza ei!" I-am zis sa se culce mai intai ca o sa fie ok.

Nu ma pricep sa consolez.
Cum spuneam, saptamana asta am vorbit cu el pe messenger. Am facut rost de ID ul lui.

L-am intrebat unde e. Mi-a zis ca e foarte departe. Am crezut ca a plecat inapoi in Israel, pentru ca stiu ca-si dorea sa se intoarca acolo. Dar nu...Catalin nu e in Israel.

Catalin e in Rwanda. Nu mi-a venit sa cred. Dar intr-adevar Catalin a ajuns in inima Africii.

Dupa ce m-am intalnit cu el areusit sa plece in Spania cu un contract de munca de scurta durata. Acolo, firma la care era angajat a obtinut un contract cu Heineken care face o fabrica de bere in Rwanda. Si l-au luat si pe el sa sudeze.

Imi spunea ca e o saracie cum n-a mai vazut niciodata undeva si ca primul lucru cu care a trebuit sa se obisnuiasca a fost ideea ca la cativa km de locul unde sta el, incepe jungla africana.

Toata saptamana m-am gandit la omul asta care are 24 de ani, nu are bacul dat, dar are deja o experienta de viata uriasa.

Randuri...

2007-08-29T18:14:00.000+01:00

Cand eram in liceu, in timpul lungilor ore de chimie sau de economie, rupeam o foie de hartie de la sfarsitul caietului si ma apucam sa scriu despre tot ce-mi trecea prin cap.

Incepeam cu un scris mare ca apoi pe masura ce foia se termina, scrisul sa se faca tot mai mic.

Mi-era frica sa nu se termine randurile...

sa nu se termine randurile iar eu sa nu apuc sa termin ce am de scris.

Intotdeauana foile pline de ganduri scrise pe randuri ajungeau in grija femeii de servici care venea la sfarsitul orelor sa arunce cosurile de gunoi.

Mi-e teama ca va veni o zi in care nu voi mai putea sa scriu.

Mi-e teama ca se vor termina randurile.

De mortibus nihil bene

2007-08-17T13:50:00.002+01:00

Despre moartea Patriarhului s-a scris mult in presa.

Despre moartea lui Pittis mai putin.

Zilele astea a murit Al. Condeescu. S-a scris foarte putin.

In fiecare zi mor oameni despre care ale caror morti nu se scrie nimic.

Sunt oameni care mor cine stie cum de nu stie nimeni de ei.

De ce? De ce despre unii atat de mult, de ce despre unii mai putini si de ce despre unii deloc?

Da, o sa spuneti, iar a venit asta cu naivitatile lui si o sa ma intrebati, ba da' tu pa ce lume traiesti?

Da, stiu ca nu ai cum sa tratezi mortile oamenilor la fel.

Stiu ca functiile fac diferentza chiar si dupa ce murim.

Ai fost cineva important in viatza, a auzit lumea de tine cand erai viu, va auzi in mod sigur si cand vei muri.

N-a auzit lumea de tine cand erai viu, slabe sanse sa auda cand ai murit.

In mod sigur nu asta e important: cat se scrie in presa la moartea unui om.

Dar totusi cateodata simti ca despre moartea unui om ar trebui sa stie mai multa lume.

Este in Marti cu Morrie scena in care Morrie pleaca de la spital, unde tocmai aflase ca are maladia care-i va aduce moartea...

"A stat cu Morrie şi Charlotte aproape două ore, răspunzându-le răbdător la întrebări. La plecare, doctorul le-a dat câteva informaţii despre ALS, câteva broşuri, ca şi cum aveau să-şi deschidă un cont în bancă. Afară soarele strălucea şi oamenii îşi vedeau de treburile lor. O femeie alerga să bage nişte bani într-un automat de parcare. Alta căra nişte alimente. Charlotte se gândea la o mie de lucruri: Cât timp mai avem f Cum o să ne descurcăm ? Cum o să plătim facturile?

In acest timp, bătrânul meu profesor era uimit de normalitatea zilei din jurul lui. N-ar trebui oare ca lumea să se oprească f Oare chiar nu ştiu ce se întâmplă cu mine ?

Dar lumea nu s-a oprit, nici măcar nu i-a păsat şi, în momentul în care a deschis încet portiera maşinii, Morrie a simţit că alunecă într-un hău. "

Sunt unii oameni importanti si altii mai putini importanti?

Cu sigurantza nu! ( Pentru o mai buna elucidare cititi Intermitentele mortii de Saramago)

Scurt-metraje

2007-08-14T10:38:00.001+01:00

Nu, nu am avut niciodata pretentia ca sunt un cinefil si cu atat mai putin un expert in exegeza filmelor. Sunt cateva filme "fondatoare" pentru mine, desi nu m-am fondat ca om nici pe filme nici pe carti.

Am incercat sa inteleg intotdeauna, scenele care se deruleaza in fatza mea, sa le inteleg mesajul si sa ma regasesc in ele.

Astazi am vazut "copy shop". Abia azi desi il am de alaltaieri in calculator.

Mi-a placut dar totul imi este neclar. Singurul lucru pe care incerc sa cred ca a vrut sa-l redea, este ca la un moment dat oamenii nu mai sunt unici ci toti la fel. Acelasi set de trasaturi se gaseste la toti oamenii, fara exceptie, intocmai ca la hartiile pe care le scoti dintr-un copiator, copii ale aceluiasi original.

Acesta sa fie oare mesajul?

Si cum ziceam... imi dau seama ca incep sa inteleg tot mai putine lucruri.

De ce oare?

Pentru ca realitatile devin ele insele din ce in ce mai neclare sau eu devin din ce in ce mai confuz?

Cum mi-a spus un intelept al vremii,

pun prea multe intrebari pentru un om care nu stie...

Lesson...

2007-08-14T10:33:00.001+01:00

Daca m-as apuca acum sa scriu despre conditia umana, cred ca cel mai bine as scrie despre mandria barbatilor de a avea burta, care este semnul unui anume standard de viatza, din care nu lipseste berea.

Daca m-as apuca sa scriu despre activitati, ar fi bine sa scriu despre turnatul laptelui din sticla in ceaun, fara sa te stropesti... prevad un adevarat sport si o proba de ingeniozitate...

Dar nu voi scrie nici despre mandria barbatului de a avea burta, nici despre varsatul laptelui in ceaun... voi scrie despre o lectie ( mereu aceeasi) pe care am invatat-o azi. De fapt... nu cred ca am invatat-o. Mi s-a repetat astazi, in sperantza ca o voi invatza odata si odata. E bine totusi ca o vad si o consider lectie.

Astazi m-am nimerit cumva, in curtea Spitalului de copii Grigore Alexandrescu, la o intalnire cu cineva care lucreaza acolo.

Trec peste observatiile de genul, ca nu cred ca era totusi cel mai potrivit de intalnire avand in vedere ca acolo erau copii la un spital iar dupa cunostintele noastre deloc vagi, la spital dai nas in nas cu suferintza oamenilor bolnavi, presupunand desigur ca suferintza are nas.

In curtea sptitalului era o mamica iar langa mamica, o fetitza... in lipsa fetitzei nu stiam ca mamica era mamica...

Si cum stateam si imi asteptam colegul, fetitza m-a privit prima data cu neincredere, un hi hi timid, dupa care a vazut ca-i acord atentia pe care si-o dorea, a inceput sa alerge prin jurul meu ca indienii in jurul cazanului cu fiertura.

Si alerga fetitza razand si zburdand in jurul meu, pentru ca pana la urma sa se opreasca in bratele mele, moment destul de emotionant pentru mine sa ma trezesc cu o fetitza in brate asa pe nepusa masa, mai ales ca nu tin copii in brate in fiecare zi...

In momentul in care o aveam in mainile mele si se uita la mine si radea, i-am simtit bandajul la manutza: am intrebat-o ce are acolo si mi-a zis ca are buba. Sub bandaj avea prins capatul de la perfuzie. Am inghetat in chiar acelmoment!

s-a dat jos de la mine din brate si a inceput sa alerge din nou prin curtea spitalului de parca nu ar fi avut nimic.

Cata buna dispozitie... cata bucurie de viatza... bucurie pe care noi nu o mai avem.

Noi ne vaitam toata ziua, suntem deprimati, suntem tristi, suntem plouati, n-avem chef de nimic ( cu referire in mod special si in primul rand la mine)...

Pentru ea nu exista cateterul ala, nu era boala, nu era spital, nu era nimic...

Era doar ea care radea si care zburda...

Mai mult nu e nimic de zis...

Concluziile vin de la sine.

Ma bucur ca mai am experientze si din intalnirea cu oamenii, nu numai din carti. De fapt astea sunt cele "fondatoare".

Fetitza avea 1 an jumate si unul din putinele cuvinte pe care le cuprindea vocabularul ei, era "buba".

Mama ei avea 20 de ani.

E adevarat ca noi nu mai suntem copii ( desi de multe ori pozam in ipostaza asta). Suntem deja la varsta la care au aparut grijile ( pentru unii, poate nu pentru toti)...

Si ca un contraexemplu, saptamana asta o colega de facultate imi spune ca din toamna incepe sedintele la psihoterapeut ca e prea stresata si nu poate sa se mobilizeze. Daca o intrebi de ce... nici ea nu stie.

Da, pana la urma fiecare cu necazurile lui... dar uite sunt copii care nu lasa nici macar boala sa le umbreasca fericirea.

doua puncte paranteza

2007-08-14T10:30:00.000+01:00

Inainte era absolut obligatoriu ca o propozitie sa aiba la sfarsit un punct sau un semn de intrebare sau un semn de exclamare. Acum nu mai exista propozitie care sa nu ai aiba la sfarsit doua puncte paranteza.

Propozitiile noastre au suflet. Am ajuns sa le dam suflet.

":( "

":) "

":-*"

">:D<"

Starea de spirit pe care o avem atunci cand scriem ceva se imprima in aceste semne de punctuatie: doua puncte, paranteze, D, stelutze...

Comunicarea a ajuns la alt nivel. E mai sus, e mai jos, decat cel de baza, al cuvintelor?

Cuvintele nu sunt niciodata atotputernice ba chiar cateodata nu pot nimic.

Acum...

Tristetea si bucuria au acelasi semn: doua puncte paranteza!

Numai ca una e cu paranteza deschisa, cealalta cu paranteza inchisa.

La fel, de la hohot de ras la inima zdrobita nu e decat un singur pas.

Emotie de toamna...

2007-08-01T09:08:00.000+01:00

1 august. A venit toamna!

Ploua! In curand o sa ninga!

Cineva acolo sus, tine la mine. Cat de mult imi doream eu sa ploua si uite cum m-am trezit eu dimineaza cu picaturile de ploaie batandu-mi in geam si mangaindu-mi auzul.

Aproape ca nu-mi venea sa cred. Credeam ca visez, cu atat mai mult cu cat ultimele cuvinte schimbate aseara, pe messenger, au fost despre visare.

Anda imi tot spunea sa visez orice numai sa visez ceva, iar eu tot incercam sa-i explic ca nu e atat de important sa visezi ceva ci sa visezi frumos.

Ploua!

A venit toamna, acopera-mi inima cu ceva

Cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta. ...

Ma tem ca n-am sa te mai vad uneori

Ca au sa-mi creasca aripi ascutite pana la nori

C-ai sa te-ascunzi intr-un ochi strain

Si el o sa se-nchida c-o frunza de pelin.

Si-atunci m-apropii de pietre si tac

Iau cuvintele si le-nec in mare

Suier luna si-o rasar si-o prefac

Intr-o dragoste mare. ...

Birth of an Idea

2007-07-24T20:36:00.000+01:00

To wait, to choose, to arrive

2007-07-03T18:01:00.000+01:00

Astazi astept metroul care vine intr-un tarziu super aglomerat.
Vad cum lumea se asaza ciorchine la usile lui, se agita, se imBULLzeste...
Eu astept in continuare pe banca.
"Atentie se inchid usile!" dar mai bine ar fi zis "Atentie abia se inchid usile!"
Intr-un final trenul pleaca din statie...
Pe peron mai sunt cativa oameni care insa il asteapta probabil pe cel de la peronul vecin.
Dupa 2 minute vine alt metrou... De data asta gol.
Ma urc in el, vagonul e de -a dreptul gol, ma uit in stanga, ma uit in dreapta, nu stiu pe care scaun sa ma asez. Imi place atat de mult sa vad ca totul e aerisit in jur si imi place sa fiu pus in situatia de a alege, chiar si locul pe care sa stau in metrou. La un capat al vagonului e o tanti care citeste, langa ea un domn cu o camasa rosie si cu mustata, apoi la mijloc un pusti cu niste casti pe urechi...
Imi spun: " Ce inseamna sa mai astepti un pic. Nu te duci cu primul tren, il astepti pe al doilea care e al tau mai mult decat putea fi primul. Aici un vagon il impart cu cativa oameni, acolo un vagon trebuia sa-l impart cu atata lume... In + aici pot sa aleg, acolo eram fortzat sa ma asez unde nu voiam. "
e adevarat ca spre deosebire de celalalat,
metroul meu va ajunge mai tarziu...
mai tarziu dar totusi la timp.
In definitiv asta conteaza sa fii undeva, la timp, chiar daca mai intarzii,un minut-doua, o juma de ora, 40-45 de minute, un an sau mai multi.
si in + mai exista posibilitatea ca acolo unde trebuie sa ajungi sa nu te astepte nimeni si atunci nu poti intarzia.
si mai e o posibilitate... sa nu trebuiasca sa ajungi nicaieri...
"Atentie se inchid usile!"

Curs de negociere

2007-06-29T19:26:00.000+01:00

Am auzit astazi undeva ca daca o companie vrea sa castige mereu in relatiile cu partenerii, trebuie sa angajeze femei pe posturile de conducere deoarece
o femeie nu negociaza nimic niciodata.
Ori iese cum vrea ea ori nu iese nimic.
Nu pot sa admit asta ca fiind afirmatie general valabila, insa nici nu exclud posibilitatea ca aceasta afirmatie sa fie adevarata in majoritatea cazurilor, mai ales in contextul in care vorbim de femei aflate in posturi de conducere sau de raspundere.
Oricum, si eu cunosc fete care nu negociaza nimic cu tine. Daca nu vor ceva, nu vor si gata, nu discuta mai mult de nivelul asta.
Asadar daca vreti sa fiti vreodata experti in negociere, fie ea si organizationala, puteti sa faceti un training de negociere. Am gasit niste oferte pe www.traininguri.ro sau sa tineti minte:
regula generala a unei fete/femei in viatza, vizavi de negociere se numeste simplu
"regula celor 4N"
Nu Negocia Niciodata Nimic.

Preocupari...

2007-06-20T11:44:00.001+01:00

Nu stiu de ce dar zilele astea m-a preocupat foarte mult problema incalzirii globale. Am citit cateva articole pe tema asta + avertizari ale meteorologilor si am vazut o fotografie care arata cum se topesc ghetarii din Antarctica...
In mod evident nu sunt eu cel care nu trebuie sa doarma noaptea din cauza asta intrucat nu sunt eu unul dintre cei mai mari emitatori de dioxid de carbon din lume insa problema e destul de grava atat la nivel global cat si la nivel national.
Oameni care mor sau care lesina din cauza caldurii, ape care au secat cu 50% in ultima perioada si directiva nu stiu carui ministru: "Daca va fi nevoie, vom merge pana la rationalizarea apei" .
Nasol, isn't it?
M-am apucat acum de citit o carte extraordinara de comunicare interumana si de problema relatiei. E interesant sa stii ca de fapt legam relatii de un om sau altul datorita unui mecanism psihologic care functioneaza in 2 timpi (ca motorul de motocicleta).
Asadar relatiile dintre noi nu se stabilesc 100% voluntar ci datorita acestui ceas aflat undeva la nivelul logicii profunde, ceas pe care nu-l potrivim noi pentru ca asa vrem ci care se potriveste singur in functie de niste parametrii.
In fine... hai ca deja am luat-o pe dealuri.
E interesanta ideea pentru ca explica de ce nu legam relatii de unii oameni si de ce de altii da.

ODC

2007-06-11T07:10:00.000+01:00

M-am gandit ca relatiile dintre noi sunt exact ca relatiile dintre hardurile noastre atunci cand intram pe odc.
Fiecare avem un "hard disk" din care punem pe share numai anumite lucruri. Ne intalnim pe hub, spatiul de intalnire.
Nu share-uim niciodata tot ce avem in hard disk ci doar ce credem noi ca trebuie si ca e suficient.
Ce are unul in share in mod sigur va avea si altul. Nu exista nimic special de share-uit.
Incepem sa "download-am" de la un altul ce anume avem nevoie iar dupa ce am terminat de download-at am terminat cu respectivul. La fel, oferim ce ne apartine ca altul sa obtina ceva de la noi si cand a luat de la noi ce a vrut, "relatia" s-a incheiat.
Unul nu are" slots available" si atunci trebuie sa cauti ce vrei la altul.
Cateodata "connecting" dureaza foarte mult si atunci tebuie sa treci la altul unde e "viteza mai buna"...
Altul iti da "disconnect" cand ti-e lumea mai draga si trebuie sa cauti din nou ca sa reiei.

Conditia umana...

2007-06-11T07:06:00.001+01:00

Cand eram mic ma suparam cand mi se strica o masinutza si nu reuseam sa o repar. Stateam ore in sir cu surubelnitele lu' tata in brate si mai mult stricam decat reparam ceva.
Acum ma enervez cand nu inteleg ceva. Cand citesc ceva si nu inteleg sau cand ma uit la un film si nu prind spilu'.
Nu am inteles si nici nu cred ca voi intelege vreodata Stalker, al lui Tarkovski. E atat de cifrata actiunea aia si personajele si replicile incat incerci sa gasesti un fir de care sa te agati ca dupa aia sa iti dai seama ca nu ala cel bun. E ca un labirint. Iti pui tot felul de "de ce -uri"...
De ce trenul? De ce alternanta alb- negru si color? De ce Bolero de Ravel? De ce Oda bucuriei pe final? De ce cainele? De ce lipsesc nume? De ce citate din Apocalipsa si din Evanghelie? De ce atata ploaie si apa in general?
Stau si ma intreb daca intr-adevar toate astea au un mesaj sau totul a fost o chestie in mintea lui Tarkovski si gata.
Ne-am obisnuit ca un film sa e transmita un mesaj dar nu poate exista un film care pur si simplu sa nu transmita nimic in ansamblu ci sa aiba mici mesaje punctuale in desfasurarea actiunii?
Chiar ma enerveaza ca nu stiu ce vrea filmul asta...si nici ca am sa mai ma uit vreodata la el.
Nu stiu cine a alaturat prima data cuvantul "conditie" de cuvantul "umana". A iesit o expresie devenita deja comuna care parca nu mai are nici un mister, nici un gust. E ca o guma pe care o tot mesteci si nu mai e mentolata.
In Stalker se vorbeste pe anumite segmente despre fericire. Poate ar fi o pista de intelegere desi nu stiu. Insa exista cateva replici ale personajelor care contin termenul de fericire, in contra balans cu notiunea de suferintza.

Cardu' dracilor

2007-06-11T06:55:00.000+01:00

Astazi m-am dus sa-mi fac abonamentul pe liniile RATB... si am dat peste o tanti foooarte comunicativa.

Eu: Sarut mana, eu mi-am pierdut cardul si am venit sa-mi fac altul!
Ea: Cum l-ai pierdut maica?
Eu: Pai, nu stiu, mi-a cazut, cred, din buzunar.
Ea: Ale dracu' carduri, toate cad din buzunar. Aveti ma mama si voi grija de ele ca pana le facem ne apuca toti dracii... Da-mi buletinu'!
Eu: Nu am nici buletin, ca l-am pierdut.
Ea: Si pe ala l-ai pierdut??? Offff. Da' codu-l stii?
Ii spun CNP ul, il bate la tastatura aia acolo si deodata incepe:
Nu a iesit cardu' dracilor ce-o avea, fir-ar a dracului de imprimanta cu cardurile ei cu tot. Mai zii ma mama odata cenepeu' sa-l mai bag odata.
Ii spun din nou CNP-ul insa de data asta merge.
Hai c-a luat-o dracului...
Ia-l ma mama dar ai grija sa nu-l mai pierzi ca uite ce greu se face. Inainte nu mai era cu card si era mai bine. Lucrez la RATB de zeci de ani da dracu a mai pomenit nebunia asta cu cardurile astea...
Imi iau cardul stim noi al cui , si plec razandu-mi in sine de caritatea cu care femeia punea problema.
Nici la seminariile de demonologie nu-l pomeneam pe respectivul, atat de mult pe cat l-a pomenit femeia asta in 5 minute.
Oricum e totusi bine ca am aflat a cui e afacerea cu cardurile RATB . E bine de stiut pe viitor.
Iar expresia "cardu' dracilor" m-a facut sa cred ca e posibil ca sa nu mai lucreze pe metodele clasice ci sa fi descoperit intre timp eficienta team work-ului si sa dezvolte poate noi strategii de lucru de tip project based...
N-ar fi chiar atat de dracesc, nu?...