Cand eram mic ma suparam cand mi se strica o masinutza si nu reuseam sa o repar. Stateam ore in sir cu surubelnitele lu' tata in brate si mai mult stricam decat reparam ceva.
Acum ma enervez cand nu inteleg ceva. Cand citesc ceva si nu inteleg sau cand ma uit la un film si nu prind spilu'.
Nu am inteles si nici nu cred ca voi intelege vreodata Stalker, al lui Tarkovski. E atat de cifrata actiunea aia si personajele si replicile incat incerci sa gasesti un fir de care sa te agati ca dupa aia sa iti dai seama ca nu ala cel bun. E ca un labirint. Iti pui tot felul de "de ce -uri"...
De ce trenul? De ce alternanta alb- negru si color? De ce Bolero de Ravel? De ce Oda bucuriei pe final? De ce cainele? De ce lipsesc nume? De ce citate din Apocalipsa si din Evanghelie? De ce atata ploaie si apa in general?
Stau si ma intreb daca intr-adevar toate astea au un mesaj sau totul a fost o chestie in mintea lui Tarkovski si gata.
Ne-am obisnuit ca un film sa e transmita un mesaj dar nu poate exista un film care pur si simplu sa nu transmita nimic in ansamblu ci sa aiba mici mesaje punctuale in desfasurarea actiunii?
Chiar ma enerveaza ca nu stiu ce vrea filmul asta...si nici ca am sa mai ma uit vreodata la el.
Nu stiu cine a alaturat prima data cuvantul "conditie" de cuvantul "umana". A iesit o expresie devenita deja comuna care parca nu mai are nici un mister, nici un gust. E ca o guma pe care o tot mesteci si nu mai e mentolata.
In Stalker se vorbeste pe anumite segmente despre fericire. Poate ar fi o pista de intelegere desi nu stiu. Insa exista cateva replici ale personajelor care contin termenul de fericire, in contra balans cu notiunea de suferintza.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu