Daca m-as apuca acum sa scriu despre conditia umana, cred ca cel mai bine as scrie despre mandria barbatilor de a avea burta, care este semnul unui anume standard de viatza, din care nu lipseste berea.
Daca m-as apuca sa scriu despre activitati, ar fi bine sa scriu despre turnatul laptelui din sticla in ceaun, fara sa te stropesti... prevad un adevarat sport si o proba de ingeniozitate...
Dar nu voi scrie nici despre mandria barbatului de a avea burta, nici despre varsatul laptelui in ceaun... voi scrie despre o lectie ( mereu aceeasi) pe care am invatat-o azi. De fapt... nu cred ca am invatat-o. Mi s-a repetat astazi, in sperantza ca o voi invatza odata si odata. E bine totusi ca o vad si o consider lectie.
Astazi m-am nimerit cumva, in curtea Spitalului de copii Grigore Alexandrescu, la o intalnire cu cineva care lucreaza acolo.
Trec peste observatiile de genul, ca nu cred ca era totusi cel mai potrivit de intalnire avand in vedere ca acolo erau copii la un spital iar dupa cunostintele noastre deloc vagi, la spital dai nas in nas cu suferintza oamenilor bolnavi, presupunand desigur ca suferintza are nas.
In curtea sptitalului era o mamica iar langa mamica, o fetitza... in lipsa fetitzei nu stiam ca mamica era mamica...
Si cum stateam si imi asteptam colegul, fetitza m-a privit prima data cu neincredere, un hi hi timid, dupa care a vazut ca-i acord atentia pe care si-o dorea, a inceput sa alerge prin jurul meu ca indienii in jurul cazanului cu fiertura.
Si alerga fetitza razand si zburdand in jurul meu, pentru ca pana la urma sa se opreasca in bratele mele, moment destul de emotionant pentru mine sa ma trezesc cu o fetitza in brate asa pe nepusa masa, mai ales ca nu tin copii in brate in fiecare zi...
In momentul in care o aveam in mainile mele si se uita la mine si radea, i-am simtit bandajul la manutza: am intrebat-o ce are acolo si mi-a zis ca are buba. Sub bandaj avea prins capatul de la perfuzie. Am inghetat in chiar acelmoment!
s-a dat jos de la mine din brate si a inceput sa alerge din nou prin curtea spitalului de parca nu ar fi avut nimic.
Cata buna dispozitie... cata bucurie de viatza... bucurie pe care noi nu o mai avem.
Noi ne vaitam toata ziua, suntem deprimati, suntem tristi, suntem plouati, n-avem chef de nimic ( cu referire in mod special si in primul rand la mine)...
Pentru ea nu exista cateterul ala, nu era boala, nu era spital, nu era nimic...
Era doar ea care radea si care zburda...
Mai mult nu e nimic de zis...
Concluziile vin de la sine.
Ma bucur ca mai am experientze si din intalnirea cu oamenii, nu numai din carti. De fapt astea sunt cele "fondatoare".
Fetitza avea 1 an jumate si unul din putinele cuvinte pe care le cuprindea vocabularul ei, era "buba".
Mama ei avea 20 de ani.
E adevarat ca noi nu mai suntem copii ( desi de multe ori pozam in ipostaza asta). Suntem deja la varsta la care au aparut grijile ( pentru unii, poate nu pentru toti)...
Si ca un contraexemplu, saptamana asta o colega de facultate imi spune ca din toamna incepe sedintele la psihoterapeut ca e prea stresata si nu poate sa se mobilizeze. Daca o intrebi de ce... nici ea nu stie.
Da, pana la urma fiecare cu necazurile lui... dar uite sunt copii care nu lasa nici macar boala sa le umbreasca fericirea.
