miercuri, 29 august 2007

Randuri...


Cand eram in liceu, in timpul lungilor ore de chimie sau de economie, rupeam o foie de hartie de la sfarsitul caietului si ma apucam sa scriu despre tot ce-mi trecea prin cap.

Incepeam cu un scris mare ca apoi pe masura ce foia se termina, scrisul sa se faca tot mai mic.

Mi-era frica sa nu se termine randurile...

sa nu se termine randurile iar eu sa nu apuc sa termin ce am de scris.

Intotdeauana foile pline de ganduri scrise pe randuri ajungeau in grija femeii de servici care venea la sfarsitul orelor sa arunce cosurile de gunoi.

Mi-e teama ca va veni o zi in care nu voi mai putea sa scriu.

Mi-e teama ca se vor termina randurile.

vineri, 17 august 2007

De mortibus nihil bene

Despre moartea Patriarhului s-a scris mult in presa.

Despre moartea lui Pittis mai putin.

Zilele astea a murit Al. Condeescu. S-a scris foarte putin.

In fiecare zi mor oameni despre care ale caror morti nu se scrie nimic.

Sunt oameni care mor cine stie cum de nu stie nimeni de ei.

De ce? De ce despre unii atat de mult, de ce despre unii mai putini si de ce despre unii deloc?

Da, o sa spuneti, iar a venit asta cu naivitatile lui si o sa ma intrebati, ba da' tu pa ce lume traiesti?

Da, stiu ca nu ai cum sa tratezi mortile oamenilor la fel.

Stiu ca functiile fac diferentza chiar si dupa ce murim.

Ai fost cineva important in viatza, a auzit lumea de tine cand erai viu, va auzi in mod sigur si cand vei muri.

N-a auzit lumea de tine cand erai viu, slabe sanse sa auda cand ai murit.

In mod sigur nu asta e important: cat se scrie in presa la moartea unui om.

Dar totusi cateodata simti ca despre moartea unui om ar trebui sa stie mai multa lume.

Este in Marti cu Morrie scena in care Morrie pleaca de la spital, unde tocmai aflase ca are maladia care-i va aduce moartea...

"A stat cu Morrie şi Charlotte aproape două ore, răspunzându-le răbdător la întrebări. La plecare, doctorul le-a dat câteva informaţii de­spre ALS, câteva broşuri, ca şi cum aveau să-şi deschidă un cont în bancă. Afară soarele stră­lucea şi oamenii îşi vedeau de treburile lor. O femeie alerga să bage nişte bani într-un automat de parcare. Alta căra nişte alimente. Charlotte se gândea la o mie de lucruri: Cât timp mai avem f Cum o să ne descurcăm ? Cum o să plă­tim facturile?

In acest timp, bătrânul meu profesor era ui­mit de normalitatea zilei din jurul lui. N-ar tre­bui oare ca lumea să se oprească f Oare chiar nu ştiu ce se întâmplă cu mine ?

Dar lumea nu s-a oprit, nici măcar nu i-a păsat şi, în momentul în care a deschis încet portiera maşinii, Morrie a simţit că alunecă într-un hău. "

Sunt unii oameni importanti si altii mai putini importanti?

Cu sigurantza nu! ( Pentru o mai buna elucidare cititi Intermitentele mortii de Saramago)

marți, 14 august 2007

Scurt-metraje

Nu, nu am avut niciodata pretentia ca sunt un cinefil si cu atat mai putin un expert in exegeza filmelor. Sunt cateva filme "fondatoare" pentru mine, desi nu m-am fondat ca om nici pe filme nici pe carti.

Am incercat sa inteleg intotdeauna, scenele care se deruleaza in fatza mea, sa le inteleg mesajul si sa ma regasesc in ele.

Astazi am vazut "copy shop". Abia azi desi il am de alaltaieri in calculator.

Mi-a placut dar totul imi este neclar. Singurul lucru pe care incerc sa cred ca a vrut sa-l redea, este ca la un moment dat oamenii nu mai sunt unici ci toti la fel. Acelasi set de trasaturi se gaseste la toti oamenii, fara exceptie, intocmai ca la hartiile pe care le scoti dintr-un copiator, copii ale aceluiasi original.

Acesta sa fie oare mesajul?

Si cum ziceam... imi dau seama ca incep sa inteleg tot mai putine lucruri.

De ce oare?

Pentru ca realitatile devin ele insele din ce in ce mai neclare sau eu devin din ce in ce mai confuz?

Cum mi-a spus un intelept al vremii,

pun prea multe intrebari pentru un om care nu stie...

Lesson...

Daca m-as apuca acum sa scriu despre conditia umana, cred ca cel mai bine as scrie despre mandria barbatilor de a avea burta, care este semnul unui anume standard de viatza, din care nu lipseste berea.

Daca m-as apuca sa scriu despre activitati, ar fi bine sa scriu despre turnatul laptelui din sticla in ceaun, fara sa te stropesti... prevad un adevarat sport si o proba de ingeniozitate...

Dar nu voi scrie nici despre mandria barbatului de a avea burta, nici despre varsatul laptelui in ceaun... voi scrie despre o lectie ( mereu aceeasi) pe care am invatat-o azi. De fapt... nu cred ca am invatat-o. Mi s-a repetat astazi, in sperantza ca o voi invatza odata si odata. E bine totusi ca o vad si o consider lectie.

Astazi m-am nimerit cumva, in curtea Spitalului de copii Grigore Alexandrescu, la o intalnire cu cineva care lucreaza acolo.

Trec peste observatiile de genul, ca nu cred ca era totusi cel mai potrivit de intalnire avand in vedere ca acolo erau copii la un spital iar dupa cunostintele noastre deloc vagi, la spital dai nas in nas cu suferintza oamenilor bolnavi, presupunand desigur ca suferintza are nas.

In curtea sptitalului era o mamica iar langa mamica, o fetitza... in lipsa fetitzei nu stiam ca mamica era mamica...

Si cum stateam si imi asteptam colegul, fetitza m-a privit prima data cu neincredere, un hi hi timid, dupa care a vazut ca-i acord atentia pe care si-o dorea, a inceput sa alerge prin jurul meu ca indienii in jurul cazanului cu fiertura.

Si alerga fetitza razand si zburdand in jurul meu, pentru ca pana la urma sa se opreasca in bratele mele, moment destul de emotionant pentru mine sa ma trezesc cu o fetitza in brate asa pe nepusa masa, mai ales ca nu tin copii in brate in fiecare zi...

In momentul in care o aveam in mainile mele si se uita la mine si radea, i-am simtit bandajul la manutza: am intrebat-o ce are acolo si mi-a zis ca are buba. Sub bandaj avea prins capatul de la perfuzie. Am inghetat in chiar acelmoment!

s-a dat jos de la mine din brate si a inceput sa alerge din nou prin curtea spitalului de parca nu ar fi avut nimic.

Cata buna dispozitie... cata bucurie de viatza... bucurie pe care noi nu o mai avem.

Noi ne vaitam toata ziua, suntem deprimati, suntem tristi, suntem plouati, n-avem chef de nimic ( cu referire in mod special si in primul rand la mine)...

Pentru ea nu exista cateterul ala, nu era boala, nu era spital, nu era nimic...

Era doar ea care radea si care zburda...

Mai mult nu e nimic de zis...

Concluziile vin de la sine.

Ma bucur ca mai am experientze si din intalnirea cu oamenii, nu numai din carti. De fapt astea sunt cele "fondatoare".

Fetitza avea 1 an jumate si unul din putinele cuvinte pe care le cuprindea vocabularul ei, era "buba".

Mama ei avea 20 de ani.

E adevarat ca noi nu mai suntem copii ( desi de multe ori pozam in ipostaza asta). Suntem deja la varsta la care au aparut grijile ( pentru unii, poate nu pentru toti)...

Si ca un contraexemplu, saptamana asta o colega de facultate imi spune ca din toamna incepe sedintele la psihoterapeut ca e prea stresata si nu poate sa se mobilizeze. Daca o intrebi de ce... nici ea nu stie.

Da, pana la urma fiecare cu necazurile lui... dar uite sunt copii care nu lasa nici macar boala sa le umbreasca fericirea.

doua puncte paranteza

Inainte era absolut obligatoriu ca o propozitie sa aiba la sfarsit un punct sau un semn de intrebare sau un semn de exclamare. Acum nu mai exista propozitie care sa nu ai aiba la sfarsit doua puncte paranteza.

Propozitiile noastre au suflet. Am ajuns sa le dam suflet.

":( "

":) "

":-*"

">:D<"

Starea de spirit pe care o avem atunci cand scriem ceva se imprima in aceste semne de punctuatie: doua puncte, paranteze, D, stelutze...

Comunicarea a ajuns la alt nivel. E mai sus, e mai jos, decat cel de baza, al cuvintelor?

Cuvintele nu sunt niciodata atotputernice ba chiar cateodata nu pot nimic.

Acum...

Tristetea si bucuria au acelasi semn: doua puncte paranteza!

Numai ca una e cu paranteza deschisa, cealalta cu paranteza inchisa.

La fel, de la hohot de ras la inima zdrobita nu e decat un singur pas.

miercuri, 1 august 2007

Emotie de toamna...

1 august. A venit toamna!

Ploua! In curand o sa ninga!

Cineva acolo sus, tine la mine. Cat de mult imi doream eu sa ploua si uite cum m-am trezit eu dimineaza cu picaturile de ploaie batandu-mi in geam si mangaindu-mi auzul.

Aproape ca nu-mi venea sa cred. Credeam ca visez, cu atat mai mult cu cat ultimele cuvinte schimbate aseara, pe messenger, au fost despre visare.

Anda imi tot spunea sa visez orice numai sa visez ceva, iar eu tot incercam sa-i explic ca nu e atat de important sa visezi ceva ci sa visezi frumos.

Ploua!




A venit toamna, acopera-mi inima cu ceva

Cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta. ...

Ma tem ca n-am sa te mai vad uneori

Ca au sa-mi creasca aripi ascutite pana la nori

C-ai sa te-ascunzi intr-un ochi strain

Si el o sa se-nchida c-o frunza de pelin.

Si-atunci m-apropii de pietre si tac

Iau cuvintele si le-nec in mare

Suier luna si-o rasar si-o prefac

Intr-o dragoste mare. ...