Ma trezesc dimineatza - ma uit la ceas: 10.30. mmmm! Ce mult am dormit, imi zic.
Deschid calculatorul, intru pe messenger. Ma vede George (care e plecat in Elvetia) si ma intreaba.
Valis cat e ceasul la voi? Eu: 10.40.
G: aoleo
G: sigur?
eu: da
eu: s-a dat cu o ora inainte
G: da, deci esti sigur?
eu: absolut
George trebuia sa ajunga undeva la ora 10. In momentul in care i-am spus cum e treaba cu ora, a intrat in panica pentru ca in conditiile astea era intr-o mare intarizere. A iesit repede de pe mess si a plecat.
Ma duc in bucatarie, ma uit la ceas, arata 9.45. Imi zic: nu am dat ora inainte, desi tin minte ca am facut-o.
Dau telefon la robot: 9.45. Ma enervez!! Imi spun ca nici robotul nu si-a dat ceasul cu o ora inainte. In cealalta camera toate ceasurile aratau acceasi necrutatoare ora: 9.50.
O intreb pe Georgiana! Apoi pe Oana! Ambele imi spun la fel.
Era clar. Eram in eroare. Unde am gresit?
Brusc imi aduc aminte: la ora 21.50 cand mi-am dat ceasul inainte trebuia sa-l fac sa arate 22.50.Pe cand eu in loc de tasta 2 am apasat tasta imediat de langa 2, adica 3. Am vazut eu ca e 23.50 dar nu am mai tinut minte cat fusese intial. Am crezut ca initial fusese 22.50.
O singura tasta apasata gresit m-a tinut in nebunia erorii si a confuziei aproape o ora. Eram cu o ora inainte fata de restul romanilor care isi dadusera ceasul deja cu o ora inainte. Fiind mai cu mot, eu l-am dat, printr-o simpla apasare de tasta, cu 2 ore inainte.
Nu intodeauna sa fii cu un pas inaintea celorlalti e o chestie buna!
Ce ma ingrozeste cel mai tare e ca aceasta apasare gresita de tasta, aceasta infima greseala care a durat o fractiune de secunda, a avut ecou undeva in indepartata Elvetie, unde pe o sosea George se grabeste sa ajunga acolo unde nu intarziase...
duminică, 30 martie 2008
duminică, 10 februarie 2008
Catalin... file din poveste
Saptamana asta am avut surpriza sa vorbesc din nou cu Catalin.
Catalin este unul dintre cei mai buni colegi ai mei de generala. Era cel mai inalt din clasa iar eu cel mai mic. Ne-am inteles intotdeauna de minune. Stiam ca nu-i place cartea si de cand am terminat generala nu am mai auzit nimic de el.
Acum doua luni de zile m-am intalnit cu el si mi-a spus ca abia s-a intors din Israel, unde a stat un an jumate lucrand undeva pe aeroportul din Tel Aviv.
S-a facut sudor. A facut o scoala profesionala pe undeva si apoi a inceput sa lucreze. Mama lui era divortata iar el trebuia sa inceapa repede sa produca ceva.
La 20 de ani, Calalin avea deja mai mult de 2 ani de munca. S-a angajat la o firma care ulterior a inceput sa castige contracte importante.
Mi-a spus cu mandrie ca panoul luminos de pe cladirea Generali e facut de el aproape
in intregime. Acuma cand trec pe langa cladirea Generali de la Victoriei si vad panoul cu sigla firmei, imi aduc aminte de el si de cat de mandru era ca e facut de mana lui.
Timpul petrecut in Tel Aviv a fost o adevarata experienta. A venit de acolo cu o gramada de amintiri. Si-a cumparat costum de rabin, a petrecut Pastele acolo, a vorbit cu o gramada de arabi si evrei, fiecare cu povestile lor, fiecare veniti cine stie de pe unde.
Catalin isi aduce aminte cu drag de Israel.
Daca te uiti la el, cu cercelul ala in ureche si inalt cum e, te sperii de el. Dar omul e ok. Se bucura cand ma vede si eu ma bucur cand il vad. Desi ne vedem rar. Face o gramada de dezacorduri cand vorbeste, dar e o adevarata placere sa-l ascult cum imi povesteste.
Cand ne-am intalnit in iarna mi-a cerut numarul de telefon. Intr-o noapte m-a sunat si mi-a spus ca l-a parasit "nevasta" cu care a stat un an de zile. "Profesore, ce fac? Nu pot sa mai ma opresc din baut din cauza ei!" I-am zis sa se culce mai intai ca o sa fie ok.
Nu ma pricep sa consolez.
Cum spuneam, saptamana asta am vorbit cu el pe messenger. Am facut rost de ID ul lui.
L-am intrebat unde e. Mi-a zis ca e foarte departe. Am crezut ca a plecat inapoi in Israel, pentru ca stiu ca-si dorea sa se intoarca acolo. Dar nu...Catalin nu e in Israel.
Catalin e in Rwanda. Nu mi-a venit sa cred. Dar intr-adevar Catalin a ajuns in inima Africii.
Dupa ce m-am intalnit cu el areusit sa plece in Spania cu un contract de munca de scurta durata. Acolo, firma la care era angajat a obtinut un contract cu Heineken care face o fabrica de bere in Rwanda. Si l-au luat si pe el sa sudeze.
Imi spunea ca e o saracie cum n-a mai vazut niciodata undeva si ca primul lucru cu care a trebuit sa se obisnuiasca a fost ideea ca la cativa km de locul unde sta el, incepe jungla africana.
Toata saptamana m-am gandit la omul asta care are 24 de ani, nu are bacul dat, dar are deja o experienta de viata uriasa.
Catalin este unul dintre cei mai buni colegi ai mei de generala. Era cel mai inalt din clasa iar eu cel mai mic. Ne-am inteles intotdeauna de minune. Stiam ca nu-i place cartea si de cand am terminat generala nu am mai auzit nimic de el.
Acum doua luni de zile m-am intalnit cu el si mi-a spus ca abia s-a intors din Israel, unde a stat un an jumate lucrand undeva pe aeroportul din Tel Aviv.
S-a facut sudor. A facut o scoala profesionala pe undeva si apoi a inceput sa lucreze. Mama lui era divortata iar el trebuia sa inceapa repede sa produca ceva.
La 20 de ani, Calalin avea deja mai mult de 2 ani de munca. S-a angajat la o firma care ulterior a inceput sa castige contracte importante.
Mi-a spus cu mandrie ca panoul luminos de pe cladirea Generali e facut de el aproape
in intregime. Acuma cand trec pe langa cladirea Generali de la Victoriei si vad panoul cu sigla firmei, imi aduc aminte de el si de cat de mandru era ca e facut de mana lui.
Timpul petrecut in Tel Aviv a fost o adevarata experienta. A venit de acolo cu o gramada de amintiri. Si-a cumparat costum de rabin, a petrecut Pastele acolo, a vorbit cu o gramada de arabi si evrei, fiecare cu povestile lor, fiecare veniti cine stie de pe unde.
Catalin isi aduce aminte cu drag de Israel.
Daca te uiti la el, cu cercelul ala in ureche si inalt cum e, te sperii de el. Dar omul e ok. Se bucura cand ma vede si eu ma bucur cand il vad. Desi ne vedem rar. Face o gramada de dezacorduri cand vorbeste, dar e o adevarata placere sa-l ascult cum imi povesteste.
Cand ne-am intalnit in iarna mi-a cerut numarul de telefon. Intr-o noapte m-a sunat si mi-a spus ca l-a parasit "nevasta" cu care a stat un an de zile. "Profesore, ce fac? Nu pot sa mai ma opresc din baut din cauza ei!" I-am zis sa se culce mai intai ca o sa fie ok.
Nu ma pricep sa consolez.
Cum spuneam, saptamana asta am vorbit cu el pe messenger. Am facut rost de ID ul lui.
L-am intrebat unde e. Mi-a zis ca e foarte departe. Am crezut ca a plecat inapoi in Israel, pentru ca stiu ca-si dorea sa se intoarca acolo. Dar nu...Catalin nu e in Israel.
Catalin e in Rwanda. Nu mi-a venit sa cred. Dar intr-adevar Catalin a ajuns in inima Africii.
Dupa ce m-am intalnit cu el areusit sa plece in Spania cu un contract de munca de scurta durata. Acolo, firma la care era angajat a obtinut un contract cu Heineken care face o fabrica de bere in Rwanda. Si l-au luat si pe el sa sudeze.
Imi spunea ca e o saracie cum n-a mai vazut niciodata undeva si ca primul lucru cu care a trebuit sa se obisnuiasca a fost ideea ca la cativa km de locul unde sta el, incepe jungla africana.
Toata saptamana m-am gandit la omul asta care are 24 de ani, nu are bacul dat, dar are deja o experienta de viata uriasa.
miercuri, 29 august 2007
Randuri...
Cand eram in liceu, in timpul lungilor ore de chimie sau de economie, rupeam o foie de hartie de la sfarsitul caietului si ma apucam sa scriu despre tot ce-mi trecea prin cap.
Incepeam cu un scris mare ca apoi pe masura ce foia se termina, scrisul sa se faca tot mai mic.
Mi-era frica sa nu se termine randurile...
sa nu se termine randurile iar eu sa nu apuc sa termin ce am de scris.
Intotdeauana foile pline de ganduri scrise pe randuri ajungeau in grija femeii de servici care venea la sfarsitul orelor sa arunce cosurile de gunoi.
Mi-e teama ca va veni o zi in care nu voi mai putea sa scriu.
Mi-e teama ca se vor termina randurile.
vineri, 17 august 2007
De mortibus nihil bene
Despre moartea Patriarhului s-a scris mult in presa.
Despre moartea lui Pittis mai putin.
Zilele astea a murit Al. Condeescu. S-a scris foarte putin.
In fiecare zi mor oameni despre care ale caror morti nu se scrie nimic.
Sunt oameni care mor cine stie cum de nu stie nimeni de ei.
De ce? De ce despre unii atat de mult, de ce despre unii mai putini si de ce despre unii deloc?
Da, o sa spuneti, iar a venit asta cu naivitatile lui si o sa ma intrebati, ba da' tu pa ce lume traiesti?
Da, stiu ca nu ai cum sa tratezi mortile oamenilor la fel.
Stiu ca functiile fac diferentza chiar si dupa ce murim.
Ai fost cineva important in viatza, a auzit lumea de tine cand erai viu, va auzi in mod sigur si cand vei muri.
N-a auzit lumea de tine cand erai viu, slabe sanse sa auda cand ai murit.
In mod sigur nu asta e important: cat se scrie in presa la moartea unui om.
Dar totusi cateodata simti ca despre moartea unui om ar trebui sa stie mai multa lume.
Este in Marti cu Morrie scena in care Morrie pleaca de la spital, unde tocmai aflase ca are maladia care-i va aduce moartea...
"A stat cu Morrie şi Charlotte aproape două ore, răspunzându-le răbdător la întrebări. La plecare, doctorul le-a dat câteva informaţii despre ALS, câteva broşuri, ca şi cum aveau să-şi deschidă un cont în bancă. Afară soarele strălucea şi oamenii îşi vedeau de treburile lor. O femeie alerga să bage nişte bani într-un automat de parcare. Alta căra nişte alimente. Charlotte se gândea la o mie de lucruri: Cât timp mai avem f Cum o să ne descurcăm ? Cum o să plătim facturile?
In acest timp, bătrânul meu profesor era uimit de normalitatea zilei din jurul lui. N-ar trebui oare ca lumea să se oprească f Oare chiar nu ştiu ce se întâmplă cu mine ?
Dar lumea nu s-a oprit, nici măcar nu i-a păsat şi, în momentul în care a deschis încet portiera maşinii, Morrie a simţit că alunecă într-un hău. "
Sunt unii oameni importanti si altii mai putini importanti?
Cu sigurantza nu! ( Pentru o mai buna elucidare cititi Intermitentele mortii de Saramago)
Despre moartea lui Pittis mai putin.
Zilele astea a murit Al. Condeescu. S-a scris foarte putin.
In fiecare zi mor oameni despre care ale caror morti nu se scrie nimic.
Sunt oameni care mor cine stie cum de nu stie nimeni de ei.
De ce? De ce despre unii atat de mult, de ce despre unii mai putini si de ce despre unii deloc?
Da, o sa spuneti, iar a venit asta cu naivitatile lui si o sa ma intrebati, ba da' tu pa ce lume traiesti?
Da, stiu ca nu ai cum sa tratezi mortile oamenilor la fel.
Stiu ca functiile fac diferentza chiar si dupa ce murim.
Ai fost cineva important in viatza, a auzit lumea de tine cand erai viu, va auzi in mod sigur si cand vei muri.
N-a auzit lumea de tine cand erai viu, slabe sanse sa auda cand ai murit.
In mod sigur nu asta e important: cat se scrie in presa la moartea unui om.
Dar totusi cateodata simti ca despre moartea unui om ar trebui sa stie mai multa lume.
Este in Marti cu Morrie scena in care Morrie pleaca de la spital, unde tocmai aflase ca are maladia care-i va aduce moartea...
"A stat cu Morrie şi Charlotte aproape două ore, răspunzându-le răbdător la întrebări. La plecare, doctorul le-a dat câteva informaţii despre ALS, câteva broşuri, ca şi cum aveau să-şi deschidă un cont în bancă. Afară soarele strălucea şi oamenii îşi vedeau de treburile lor. O femeie alerga să bage nişte bani într-un automat de parcare. Alta căra nişte alimente. Charlotte se gândea la o mie de lucruri: Cât timp mai avem f Cum o să ne descurcăm ? Cum o să plătim facturile?
In acest timp, bătrânul meu profesor era uimit de normalitatea zilei din jurul lui. N-ar trebui oare ca lumea să se oprească f Oare chiar nu ştiu ce se întâmplă cu mine ?
Dar lumea nu s-a oprit, nici măcar nu i-a păsat şi, în momentul în care a deschis încet portiera maşinii, Morrie a simţit că alunecă într-un hău. "
Sunt unii oameni importanti si altii mai putini importanti?
Cu sigurantza nu! ( Pentru o mai buna elucidare cititi Intermitentele mortii de Saramago)
marți, 14 august 2007
Scurt-metraje
Nu, nu am avut niciodata pretentia ca sunt un cinefil si cu atat mai putin un expert in exegeza filmelor. Sunt cateva filme "fondatoare" pentru mine, desi nu m-am fondat ca om nici pe filme nici pe carti.
Am incercat sa inteleg intotdeauna, scenele care se deruleaza in fatza mea, sa le inteleg mesajul si sa ma regasesc in ele.
Astazi am vazut "copy shop". Abia azi desi il am de alaltaieri in calculator.
Mi-a placut dar totul imi este neclar. Singurul lucru pe care incerc sa cred ca a vrut sa-l redea, este ca la un moment dat oamenii nu mai sunt unici ci toti la fel. Acelasi set de trasaturi se gaseste la toti oamenii, fara exceptie, intocmai ca la hartiile pe care le scoti dintr-un copiator, copii ale aceluiasi original.
Acesta sa fie oare mesajul?
Si cum ziceam... imi dau seama ca incep sa inteleg tot mai putine lucruri.
De ce oare?
Pentru ca realitatile devin ele insele din ce in ce mai neclare sau eu devin din ce in ce mai confuz?
Cum mi-a spus un intelept al vremii,
pun prea multe intrebari pentru un om care nu stie...
Am incercat sa inteleg intotdeauna, scenele care se deruleaza in fatza mea, sa le inteleg mesajul si sa ma regasesc in ele.
Astazi am vazut "copy shop". Abia azi desi il am de alaltaieri in calculator.
Mi-a placut dar totul imi este neclar. Singurul lucru pe care incerc sa cred ca a vrut sa-l redea, este ca la un moment dat oamenii nu mai sunt unici ci toti la fel. Acelasi set de trasaturi se gaseste la toti oamenii, fara exceptie, intocmai ca la hartiile pe care le scoti dintr-un copiator, copii ale aceluiasi original.
Acesta sa fie oare mesajul?
Si cum ziceam... imi dau seama ca incep sa inteleg tot mai putine lucruri.
De ce oare?
Pentru ca realitatile devin ele insele din ce in ce mai neclare sau eu devin din ce in ce mai confuz?
Cum mi-a spus un intelept al vremii,
pun prea multe intrebari pentru un om care nu stie...
Lesson...
Daca m-as apuca acum sa scriu despre conditia umana, cred ca cel mai bine as scrie despre mandria barbatilor de a avea burta, care este semnul unui anume standard de viatza, din care nu lipseste berea.
Daca m-as apuca sa scriu despre activitati, ar fi bine sa scriu despre turnatul laptelui din sticla in ceaun, fara sa te stropesti... prevad un adevarat sport si o proba de ingeniozitate...
Dar nu voi scrie nici despre mandria barbatului de a avea burta, nici despre varsatul laptelui in ceaun... voi scrie despre o lectie ( mereu aceeasi) pe care am invatat-o azi. De fapt... nu cred ca am invatat-o. Mi s-a repetat astazi, in sperantza ca o voi invatza odata si odata. E bine totusi ca o vad si o consider lectie.
Astazi m-am nimerit cumva, in curtea Spitalului de copii Grigore Alexandrescu, la o intalnire cu cineva care lucreaza acolo.
Trec peste observatiile de genul, ca nu cred ca era totusi cel mai potrivit de intalnire avand in vedere ca acolo erau copii la un spital iar dupa cunostintele noastre deloc vagi, la spital dai nas in nas cu suferintza oamenilor bolnavi, presupunand desigur ca suferintza are nas.
In curtea sptitalului era o mamica iar langa mamica, o fetitza... in lipsa fetitzei nu stiam ca mamica era mamica...
Si cum stateam si imi asteptam colegul, fetitza m-a privit prima data cu neincredere, un hi hi timid, dupa care a vazut ca-i acord atentia pe care si-o dorea, a inceput sa alerge prin jurul meu ca indienii in jurul cazanului cu fiertura.
Si alerga fetitza razand si zburdand in jurul meu, pentru ca pana la urma sa se opreasca in bratele mele, moment destul de emotionant pentru mine sa ma trezesc cu o fetitza in brate asa pe nepusa masa, mai ales ca nu tin copii in brate in fiecare zi...
In momentul in care o aveam in mainile mele si se uita la mine si radea, i-am simtit bandajul la manutza: am intrebat-o ce are acolo si mi-a zis ca are buba. Sub bandaj avea prins capatul de la perfuzie. Am inghetat in chiar acelmoment!
s-a dat jos de la mine din brate si a inceput sa alerge din nou prin curtea spitalului de parca nu ar fi avut nimic.
Cata buna dispozitie... cata bucurie de viatza... bucurie pe care noi nu o mai avem.
Noi ne vaitam toata ziua, suntem deprimati, suntem tristi, suntem plouati, n-avem chef de nimic ( cu referire in mod special si in primul rand la mine)...
Pentru ea nu exista cateterul ala, nu era boala, nu era spital, nu era nimic...
Era doar ea care radea si care zburda...
Mai mult nu e nimic de zis...
Concluziile vin de la sine.
Ma bucur ca mai am experientze si din intalnirea cu oamenii, nu numai din carti. De fapt astea sunt cele "fondatoare".
Fetitza avea 1 an jumate si unul din putinele cuvinte pe care le cuprindea vocabularul ei, era "buba".
Mama ei avea 20 de ani.
E adevarat ca noi nu mai suntem copii ( desi de multe ori pozam in ipostaza asta). Suntem deja la varsta la care au aparut grijile ( pentru unii, poate nu pentru toti)...
Si ca un contraexemplu, saptamana asta o colega de facultate imi spune ca din toamna incepe sedintele la psihoterapeut ca e prea stresata si nu poate sa se mobilizeze. Daca o intrebi de ce... nici ea nu stie.
Da, pana la urma fiecare cu necazurile lui... dar uite sunt copii care nu lasa nici macar boala sa le umbreasca fericirea.
Daca m-as apuca sa scriu despre activitati, ar fi bine sa scriu despre turnatul laptelui din sticla in ceaun, fara sa te stropesti... prevad un adevarat sport si o proba de ingeniozitate...
Dar nu voi scrie nici despre mandria barbatului de a avea burta, nici despre varsatul laptelui in ceaun... voi scrie despre o lectie ( mereu aceeasi) pe care am invatat-o azi. De fapt... nu cred ca am invatat-o. Mi s-a repetat astazi, in sperantza ca o voi invatza odata si odata. E bine totusi ca o vad si o consider lectie.
Astazi m-am nimerit cumva, in curtea Spitalului de copii Grigore Alexandrescu, la o intalnire cu cineva care lucreaza acolo.
Trec peste observatiile de genul, ca nu cred ca era totusi cel mai potrivit de intalnire avand in vedere ca acolo erau copii la un spital iar dupa cunostintele noastre deloc vagi, la spital dai nas in nas cu suferintza oamenilor bolnavi, presupunand desigur ca suferintza are nas.
In curtea sptitalului era o mamica iar langa mamica, o fetitza... in lipsa fetitzei nu stiam ca mamica era mamica...
Si cum stateam si imi asteptam colegul, fetitza m-a privit prima data cu neincredere, un hi hi timid, dupa care a vazut ca-i acord atentia pe care si-o dorea, a inceput sa alerge prin jurul meu ca indienii in jurul cazanului cu fiertura.
Si alerga fetitza razand si zburdand in jurul meu, pentru ca pana la urma sa se opreasca in bratele mele, moment destul de emotionant pentru mine sa ma trezesc cu o fetitza in brate asa pe nepusa masa, mai ales ca nu tin copii in brate in fiecare zi...
In momentul in care o aveam in mainile mele si se uita la mine si radea, i-am simtit bandajul la manutza: am intrebat-o ce are acolo si mi-a zis ca are buba. Sub bandaj avea prins capatul de la perfuzie. Am inghetat in chiar acelmoment!
s-a dat jos de la mine din brate si a inceput sa alerge din nou prin curtea spitalului de parca nu ar fi avut nimic.
Cata buna dispozitie... cata bucurie de viatza... bucurie pe care noi nu o mai avem.
Noi ne vaitam toata ziua, suntem deprimati, suntem tristi, suntem plouati, n-avem chef de nimic ( cu referire in mod special si in primul rand la mine)...
Pentru ea nu exista cateterul ala, nu era boala, nu era spital, nu era nimic...
Era doar ea care radea si care zburda...
Mai mult nu e nimic de zis...
Concluziile vin de la sine.
Ma bucur ca mai am experientze si din intalnirea cu oamenii, nu numai din carti. De fapt astea sunt cele "fondatoare".
Fetitza avea 1 an jumate si unul din putinele cuvinte pe care le cuprindea vocabularul ei, era "buba".
Mama ei avea 20 de ani.
E adevarat ca noi nu mai suntem copii ( desi de multe ori pozam in ipostaza asta). Suntem deja la varsta la care au aparut grijile ( pentru unii, poate nu pentru toti)...
Si ca un contraexemplu, saptamana asta o colega de facultate imi spune ca din toamna incepe sedintele la psihoterapeut ca e prea stresata si nu poate sa se mobilizeze. Daca o intrebi de ce... nici ea nu stie.
Da, pana la urma fiecare cu necazurile lui... dar uite sunt copii care nu lasa nici macar boala sa le umbreasca fericirea.
doua puncte paranteza
Inainte era absolut obligatoriu ca o propozitie sa aiba la sfarsit un punct sau un semn de intrebare sau un semn de exclamare. Acum nu mai exista propozitie care sa nu ai aiba la sfarsit doua puncte paranteza.
Propozitiile noastre au suflet. Am ajuns sa le dam suflet.
":( "
":) "
":-*"
">:D<"
Starea de spirit pe care o avem atunci cand scriem ceva se imprima in aceste semne de punctuatie: doua puncte, paranteze, D, stelutze...
Comunicarea a ajuns la alt nivel. E mai sus, e mai jos, decat cel de baza, al cuvintelor?
Cuvintele nu sunt niciodata atotputernice ba chiar cateodata nu pot nimic.
Acum...
Tristetea si bucuria au acelasi semn: doua puncte paranteza!
Numai ca una e cu paranteza deschisa, cealalta cu paranteza inchisa.
La fel, de la hohot de ras la inima zdrobita nu e decat un singur pas.
Propozitiile noastre au suflet. Am ajuns sa le dam suflet.
":( "
":) "
":-*"
">:D<"
Starea de spirit pe care o avem atunci cand scriem ceva se imprima in aceste semne de punctuatie: doua puncte, paranteze, D, stelutze...
Comunicarea a ajuns la alt nivel. E mai sus, e mai jos, decat cel de baza, al cuvintelor?
Cuvintele nu sunt niciodata atotputernice ba chiar cateodata nu pot nimic.
Acum...
Tristetea si bucuria au acelasi semn: doua puncte paranteza!
Numai ca una e cu paranteza deschisa, cealalta cu paranteza inchisa.
La fel, de la hohot de ras la inima zdrobita nu e decat un singur pas.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
